Prima ședință necesită curaj
Prima întâlnire de orice fel presupune curaj. Aduni informații, stabilești timpul și spațiul în care va avea loc, exprimi nevoi, așteptări și dorințe. În funcție de emoțiile anticipate vei avea nevoie de mai mult sau mai puțin curaj. Noutatea face necesar curajul. Anxietatea generată de noutate. Anxietatea e o emoție firească – atâta timp cât nu provoacă disfuncționalități majore – o putem numi prudență.
Discutam zilele trecute cu un client despre curajul de a încerca, de a tot încerca și mi-a venit în minte imaginea unui bebeluș. Mai exact a unui copil care încearcă să fie biped, care s-a săturat să meargă în patru labe. Ce anume îl face pe el să se agațe, să se ridice, să pășească șovăielnic pentru prima oară? Ce anume ne face, pe noi, adulții, să nu continuăm, să renunțăm?
Începem să mergem după aproximativ 1 an. Plus vreo 9 luni. Prin urmare ne pregătim pentru acest pas major în istoria ființei umane aproximativ 2 ani. În acest timp beneficiem de mâncare și îngrijire la discreție (instant), de atenție, afecțiune și de muuult somn. Plus stimulare, încurajare și prim ajutor la nevoie.
Peste 20 de ani
Acum, vă invit să vă închipuiți aceeași persoană – 20 de ani mai târziu – departe de casa părinților. Mâncarea și adăpostul pot fi asigurate de o situație financiară acceptabilă, îngrijirea depinde exclusiv de propria persoană, atenția și afecțiunea sunt condiționate de existența unei relații romantice. De somn nu are rost să mai vorbim, e clară diferența. Ca să facem scenariul și mai complet, te rog să adaugi că ești în tranziția către adulthood. Ești tot mai conștient de riscurile și beneficiile libertății, începi să simți gustul dulce – amărui al modului în care sunt tratați și etichetați tinerii.
Cum faci să reușești? Să te descurci la școală, la job, să ai o iubită / un iubit, să te simți acceptat și integrat într-un grup? Cum faci ca să nu renunți, să nu te întorci acasă, să reușești în a deveni adult? Cum faci să ai curaj să continui?
Ce rol joacă un psihoterapeut?
Un psihoterapeut poate fi acel părinte de care nu ești legat biologic și emoțional. Psihoterapeutul poate juca rolul părintelui care te acceptă necondiționat, așa cum ai ajuns tu la maturitate, fără să iți reproșeze ceva sau să îți țină lecții. Poate fi părintele care îți asigură un cadru favorabil găsirii curajului de a te ridica, de a descoperi care îți este drumul și a-l urma.
Un psihoterapeut poate fi acel prieten căruia îi poți povesti trăirile tale patologice, fanteziile tale, lângă care poți plânge și râde fără să te simți judecat, evaluat sau etichetat. Fără să îți fie frică că va povesti altor persoane. Poate fi prietenul care îți oferă atenție, te ascultă, te întreabă și te provoacă. Poate fi prietenul lângă care poți fi vulnerabil fără să te simți în pericol.
Ce faci la prima ședință?
Dacă ți-ai făcut curaj și ai ajuns la cabinet e nevoie să ai habar de ce ești acolo, de ce vei plăti acel psihoterapeut. Pentru o relație terapeutică cu sens este nevoie să pui cât mai multe întrebări, să exprimi cât mai multe emoții, să spui ce așteptări ai. Este în regulă să pui la îndoială cele discutate, să te răzgândești, să refuzi, să propui sau să taci. Da, este în regulă să taci, să observi și să asculți. Poate ești o persoană care are nevoie de mai mult timp pentru a vorbi. Comunicarea este mai ales non-verbală și terapeutul are nevoie să te cunoască și în acest mod.
Ce faci după prima ședință? Observi cum te simți când pleci din acel loc, care e senzația. În timpul primei ședințe sau imediat după îți vei da seama dacă vei continua să mergi la acel terapeut. Nu e nevoie să fie argumente clare, conștiente, ai nevoie să simți o senzație de bine și speranță. Relația terapeutică este o relație de conexiune umană bazată mai mult pe exprimare emoțională, o relație în care clientul și psihoterapeutul îmbină planul afectiv cu cel rațional.
Curaj! Timpul tău e tot mai prețios, folosește-l cât mai bine.
Programează-te pentru mai bine. Credit foto: Simion Buia.