Psihoterapie individuală
Trauma nu e evenimentul, este ce a rămas în urma lui
Pe scurt, dacă ești grăbit: aproximativ 70% dintre oameni trec, cel puțin o dată în viață, printr-un eveniment potențial traumatic, însă doar aproximativ 5,6% dezvoltă tulburare de stres posttraumatic. Deci trauma nu este evenimentul în sine, ci felul în care sistemul nervos a rămas blocat în urma lui. Ea nu se vindecă povestind totul din nou, iar terapia bine făcută nu începe cu amintirea, ci cu siguranța. Mai jos îți explic mecanismul și îți las trei lucruri de făcut care nu presupun să retrăiești nimic.
Dacă acum te gândești că nu mai vrei să trăiești, sună la 112 sau la Telverde Antisuicid, 0800 801 200, gratuit și non-stop. Nu este nevoie să știi ce să spui.
Cuprins
- Nu a fost mare lucru
- Ce înseamnă, de fapt, traumă?
- Cum arată, concret
- De ce corpul reacționează la ceva care s-a terminat demult?
- De ce nu se rezolvă povestind?
- Trei lucruri de făcut fără să retrăiești nimic
- Despre hipnoză și amintiri
- Cicatricea nu este rana
- Întrebări frecvente
1. Nu a fost mare lucru
Este propoziția pe care o aud cel mai des, spusă de oameni care apoi descriu lucruri grele.
„Nu a fost mare lucru, alții au pățit mai rău.” „Eram mic, oricum nu îmi amintesc bine.” „Nu m-a bătut nimeni, doar striga.” „A fost demult, ar trebui să fi trecut peste.”
Compararea suferinței este cel mai eficient mod de a rămâne singur cu ea. Sistemul nervos nu face clasamente și nu evaluează dacă evenimentul se califica, ci el reacționează la cât de copleșit ai fost în momentul acela, cu resursele pe care le aveai atunci, la vârsta pe care o aveai atunci.
Un copil de șase ani lăsat singur în întuneric poate rămâne cu mai mult decât un adult care a trecut printr-un accident. Nu pentru că evenimentul a fost mai grav, ci pentru că el nu avea nici resursele, nici pe cineva lângă el.
Deci întrebarea nu este dacă meriți să numești traumă ceea ce ți s-a întâmplat. Întrebarea este dacă acel lucru mai are efect astăzi.
2. Ce înseamnă, de fapt, traumă?
Cuvântul a ajuns să fie folosit pentru orice lucru neplăcut, ceea ce îi diluează sensul și îi face pe oamenii cu răni reale să se simtă ridicoli.
Datele cele mai solide vin din studiile Organizației Mondiale a Sănătății, care au chestionat peste 68.000 de oameni din 24 de țări. Rezultatul: aproximativ 70% dintre respondenți au trecut prin cel puțin un eveniment traumatic, cu o medie de peste trei astfel de evenimente pentru fiecare persoană. Și totuși, prevalența pe durata vieții a tulburării de stres posttraumatic este de 3,9% în populația generală și de 5,6% printre cei expuși.
Cu alte cuvinte, evenimentele grele sunt aproape universale, însă rana durabilă nu este.
Ceea ce face diferența nu este severitatea obiectivă, ci trei lucruri: cât de neputincios ai fost în momentul acela, dacă ai avut pe cineva alături după aceea și dacă ai putut să reacționezi sau ai fost blocat.
Studiile arată că evenimentele care implică violență interpersonală au cel mai mare risc de a lăsa urme durabile. Nu dezastrele naturale, nu accidentele, ci ceea ce ne face un alt om.
| Eveniment dificil | Traumă | |
|---|---|---|
| Amintirea | Se estompează în timp | Rămâne vie, revine neinvitată |
| Corpul | Se liniștește după aceea | Reacționează și astăzi |
| Povestirea | Poți vorbi despre el | Te tulbură sau te amorțește |
| Timpul | Trece | Pare oprit în loc |
3. Cum arată, concret
Rareori arată ca în filme, cu flashbackuri cinematografice, iar cel mai des arată astfel:
Reacții disproporționate. Cineva ridică vocea și tu treci instant în alertă maximă, deși obiectiv nu se întâmplă nimic. O ușă trântită, un miros, o anumită intonație. Reacția vine înaintea gândului.
Evitare. Ocolești locuri, oameni, conversații, filme. De multe ori fără să faci legătura în mod conștient, ci pur și simplu „nu îți place” un anumit context.
Amorțire. Opusul reacției intense și la fel de frecvent. Senzația că te uiți la viața ta de la distanță, că nu simți nimic, că ești prezent fizic, însă absent altfel.
Hipervigilență. Stai cu spatele la perete, verifici ușa, scanezi fața celuilalt căutând semne că se supără. Nu te relaxezi complet nicăieri, nici măcar acasă.
Somn întrerupt. Coșmaruri, treziri bruște, dificultate de a adormi, pentru că relaxarea în sine pare periculoasă.
Corp. Tensiune cronică, tresăriri, dureri fără cauză medicală, probleme digestive. Corpul ține scorul chiar și atunci când mintea a decis să meargă mai departe.
Relații care se repetă. Ajungi, de fiecare dată, în același tip de relație sau de dinamică, fără să înțelegi cum.
Rușine și vinovăție. Convingerea că ai fi putut face altceva, că ai provocat, că este ceva în neregulă cu tine. Ea este aproape universală și este aproape întotdeauna nedreaptă.
4. De ce corpul reacționează la ceva care s-a terminat demult?
În momente de pericol copleșitor, creierul procesează informația altfel decât de obicei. Zona care ordonează evenimentele în timp și le transformă într-o poveste cu început și cu sfârșit se estompează, iar cea care înregistrează pericolul lucrează la maximum.
Rezultatul este o amintire care nu a fost arhivată corect. Ea nu are etichetă cu data și nu are marcajul „s-a terminat”, ci rămâne stocată sub formă de fragmente: un miros, un sunet, o senzație în corp, o imagine.
Iar atunci când în prezent apare unul dintre fragmente, sistemul nu îl citește ca amintire, ci îl citește ca semnal că evenimentul se întâmplă acum. De aceea reacția este la fel de intensă ca atunci, deși tu știi perfect că ești în siguranță.
Nu ești ilogic. Partea din creier care declanșează reacția nu vorbește limbajul argumentelor, iar de aceea nu poți să îți explici starea pentru ca ea să treacă.
5. De ce nu se rezolvă povestind?
Există o convingere răspândită că vindecarea înseamnă să povestești tot, în detaliu, până când nu mai doare.
Este o idee periculoasă, iar în anumite condiții ea poate agrava lucrurile.
Retrăirea evenimentului fără stabilitate prealabilă nu procesează nimic, ci doar reactivează. Omul iese din ședință mai rău decât a intrat, ajunge la concluzia că terapia nu este pentru el și nu se mai întoarce, uneori ani de zile.
De aceea, lucrul cu trauma are o ordine peste care nu se sare.
Mai întâi siguranța. Stabilizare, resurse, capacitatea de a te calma singur, un spațiu în care ești în control. Etapa aceasta poate dura săptămâni sau luni și nu este o pierdere de timp, ci este fundația.
Apoi procesarea, dacă și atunci când este nevoie. Nu tot ceea ce s-a întâmplat trebuie povestit. Se lucrează cu ceea ce blochează prezentul, nu cu arhiva completă.
La final, reconectarea. Relații, sens, o viață care nu se mai organizează în jurul evitării.
Nu vei fi pus niciodată să povestești ceva pentru care nu ești pregătit. Ritmul îl stabilești tu, iar dreptul de a te opri nu se negociază.
6. Trei lucruri de făcut fără să retrăiești nimic
Toate trei sunt de stabilizare, iar niciunul nu presupune să te întorci la eveniment.
1. Orientează-te în prezent
Atunci când apare reacția, corpul crede că este atunci. Sarcina ta nu este să te calmezi, ci să îi dai dovezi că este acum.
Cu voce tare sau în gând, spune: în ce oraș ești, ce an este, câți ani ai, în ce cameră te afli. Apoi numește trei obiecte pe care le vezi și care nu existau la momentul acela: telefonul, un obiect cumpărat anul trecut.
Nu este o distragere, ci este o corectură de dată. Îi arăți sistemului că fragmentul care s-a activat aparține altui timp.
2. Învață-ți pragurile
Ai două feluri de a ieși din echilibru, iar ele cer lucruri diferite.
Prea sus: inimă accelerată, tensiune, iritabilitate, nevoia de a fugi. Aici ajută mișcarea și expirația lungă.
Prea jos: amorțeală, gol, oboseală bruscă, senzația că te desprinzi. Aici ajută opusul: ceva rece în mâini, mișcare activă, orientare vizuală prin cameră.
Timp de două săptămâni, notează pe telefon atunci când ai ieșit din echilibru și în ce direcție. Vei descoperi un tipar, iar un tipar cunoscut este mult mai puțin înspăimântător decât ceva care pare că vine din senin.
3. Nu deschide singur
Acesta este sfatul care contrazice instinctul, însă este cel mai important din listă.
Dacă simți impulsul să te uiți pe fotografii vechi, să reconstitui cronologia sau să cauți informații despre ceea ce s-a întâmplat, amână. Nu pentru totdeauna, ci doar până când ai pe cineva lângă tine.
Trauma s-a format într-un context de singurătate și rareori se rezolvă în același context. Săpatul solitar produce, în cele mai multe cazuri, doar reactivare fără procesare.
7. Despre hipnoză și amintiri
Fac o secțiune separată, pentru că lucrez cu hipnoză clinică și pentru că aici circulă multă confuzie.
Hipnoza clinică poate fi utilă în lucrul cu trauma, însă pentru stabilizare, pentru relaxare și pentru accesarea resurselor proprii. Nu pentru recuperarea amintirilor uitate.
Motivul este important: memoria nu funcționează ca o înregistrare video care se poate reda. În stare de relaxare profundă și de receptivitate crescută, o întrebare formulată nepotrivit poate produce imagini care par amintiri fără să fie. Fenomenul este documentat, iar consecințele pot fi grave, mai ales atunci când este vorba despre acuzații îndreptate către persoane reale.
Prin urmare, la mine în cabinet hipnoza nu se folosește pentru a descoperi ceea ce s-a întâmplat, ci se folosește pentru a te ajuta să ai un loc sigur în tine, la care poți ajunge atunci când ai nevoie.
Dacă cineva îți promite că prin hipnoză îți vei recupera amintirile pierdute, tratează promisiunea aceea cu prudență.
8. Cicatricea nu este rana
O rană deschisă doare la orice atingere, sângerează și te obligă să îți organizezi mișcările în jurul ei. O cicatrice este altceva: ea rămâne vizibilă, poate fi sensibilă la frig, îți amintește ce s-a întâmplat, însă nu te mai împiedică să te miști.
Nimeni nu îți poate șterge ceea ce ai trăit și nimeni nu ar trebui să îți promită acest lucru. Vindecarea în traumă nu înseamnă că evenimentul dispare din istoria ta.
Ea înseamnă că evenimentul nu mai este prezent, că îl poți privi fără să ajungi acolo, că un miros, o voce sau o ușă trântită rămân doar atât.
Cifrele spun ceva important aici: aproape toți oamenii trec prin evenimente grele, iar cei mai mulți nu rămân cu o rană deschisă. Iar dintre cei care rămân, o parte importantă se recuperează atunci când primesc ajutorul potrivit. Problema, în România, este că doar o minoritate ajunge să îl primească.
Dacă ai citit până aici, ceva din tine deja cântărește dacă a venit momentul.
Prima ședință este o discuție. Nu trebuie să povestești nimic din ceea ce nu vrei să povestești și nu trebuie să știi de unde să începi.
Programează-te pentru mai bine.
Vasile Preda, psiholog și psihoterapeut atestat de Colegiul Psihologilor din România, specializarea psihoterapie, hipnoză clinică, relaxare și terapie ericksoniană. Cabinet în Brașov, Bd. Victoriei nr. 15. Ședințe și online.
Surse
Despre frecvența evenimentelor traumatice și a stresului posttraumatic
- Kessler RC, Aguilar-Gaxiola S, Alonso J, Benjet C, Bromet EJ, Cardoso G, et al. Trauma and PTSD in the WHO World Mental Health Surveys. European Journal of Psychotraumatology, 2017. https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/20008198.2017.1353383 70,4% dintre respondenții din 24 de țări au trecut prin cel puțin un eveniment traumatic, cu o medie de 3,2 evenimente pentru fiecare persoană. Evenimentele care implică violență interpersonală au cel mai ridicat risc.
- Koenen KC, Ratanatharathorn A, Ng L, McLaughlin KA, Bromet EJ, Stein DJ, et al. Posttraumatic stress disorder in the World Mental Health Surveys. Psychological Medicine, 2017. https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC6034513/ Prevalența pe durata vieții a tulburării de stres posttraumatic este de 3,9% în populația generală și de 5,6% printre persoanele expuse.
- Organizația Mondială a Sănătății, Post-traumatic stress disorder, fișă informativă. https://www.who.int/news-room/fact-sheets/detail/post-traumatic-stress-disorder
Despre atestarea profesională
- Colegiul Psihologilor din România, Registrul unic al psihologilor cu drept de liberă practică, atestat nr. 10703 din 15.04.2022. https://alegericpr.ro
Ultima verificare a surselor: august 2026.