Pe Victoriei 15 e seară, s-a întunecat. Sunt singur. Întins pe canapea, cu luminile stinse, ascult playlist-ul Rainy Day de pe Spotify.
Geamul întredeschis face auzite zgomotele traficului din bulevard. Aerul umed-răcoros îmi spune că vara se apropie de sfârșit.
Plouă mărunt. Simt cum stropii minisculi îmi perforează fiecare gând. James Bay complotează cu sunetul ploii invizibile pentru a mă duce tot mai departe, tot mai adânc, tot mai în mine.
Mintea îmi fuge la oamenii singuri apăsați de gânduri și stări contradictorii. Oameni aflați în așteptarea cuiva, oameni care au renunțat la așteptare, oameni care trăiesc.
Pur.
Simplu.
Oameni cărora ploaia maruntă le inundă sufletul. De atâta ploaie le dau lacrimile. Lacrimi justificate de scenarii neîmplinite, de dorințe nerostite sau doar de ploaie.
E atât de ușor să o faci când ești singur. O poți face foarte bine. Îmbrăcat comod, cu un pahar de vin sau o ceașcă de ceai alături, poate cu o pisică sau un câine în preajmă. Lumina e difuză, muzica în surdină și tot corpul se relaxează lăsând mintea să zboare.
E foarte bine.
Ești tu cu tine într-un fel în care nimănui altcuiva nu i-ar reuși. Ești tu aproape de tine. De emoțiile, de trăirile, de gândurile tale inocente și nebune care te învăluie ca o tornadă, te ridică în înălțimi, te răvășesc și te lasă să cazi în gol.
Ești singură. E pur. E simplu. E omenesc.
Foto credit: Igor Shubin.