Nu ai cum. E imposibil.
Atunci când poți trăi 80-90 de ani ce mai înseamnă o clipă? Ai la dispoziție sute de miliarde de clipe pe care le poți trăi. Ai tot timpul din lume.
Până la 30 de ani trăim într-o viteză amețitoare. Până la 20 de ani dorim să creștem, să avem putere, să ne eliberăm de sub tirania părinților, a școlii obligatorii și a transformărilor corporale. După 20 mărim viteza că am prins gustul libertății, trăim impulsiv, absorbim experiențe, forțele transformarii noastre se hrănesc cu fantasmele unei vieți perfecte integrate în armonia universală.
După 30? Nu mai apăsăm accelerația, încercăm să mai frânăm, să o luăm pe drumuri mai raționale, drumuri marcate de norme sociale. Începe to do list-ul, cu deadline-uri cu tot, cu carieră, familie, copii, casă, mașină, concedii, cățel, pisică, rate, cursuri. Cu situații escaladate, cu amânări, cu împliniri, cu dezamăgiri și actualizări, cu scenarii care se schimbă și scenarii de care ținem cu dinții, cu kilograme în plus, copii mai mari, cu singurătate sau hobby-uri noi, cu primele fire de păr alb și mult visata casă.
După 40 timpul se distorsionează, începem să facem bilanțuri, încercăm regresia în copilărie, adolescență sau studențime, ne dorim să putem controla timpul după bunul plac.
Cum ar fi să trăim acele miliarde de clipe după un scenariu prestabilit, să cunoaștem exact fazele transformării noastre, să ne bucurăm de fiecare și să ne lăsăm în voia lor.
Ca un fluture.
Foto credit: Vasile Preda.