Auzim. Cei mai mulți dintre noi de când avem câteva luni. Din burta mamei. Alții nu vor auzi toată viața și vor comunica prin semne. O parte își vor pierde treptat auzul pe măsură ce vor îmbătrâni. Începem prin a auzi zgomotele funcționării corpului, vocea mamei, zgomotele produse de oameni și natură. Zi de zi. O parte din noi auzim cuvinte frumoase, râsete, cântece, ciripit de păsări, muzică. O altă parte aud cum se pregătește micul dejun, larma animalelor de curte, îndemnurile părinților. Alții aud vecinii, traficul orașului, cum țipă copiii sau ce spune soțul, soția. Mulți dintre noi ne auzim vocea interioară, mai ales atunci când suntem singuri.
Ascultăm. Pe cine? Pe cei cu care trăim, pe cei de la TV, de pe Internet sau de peste gard? Vecini, colegi de muncă, familie, autorități, străini, prieteni, iubiți? Suntem atenți la ceea ce nu ne spun? La ceea ce vor ei să-i întrebăm?
Înțelegem. Ce? Ceea ce spun ei? Ceea ce rezonează cu vocea noastră interioară? Cum facem să-i înțelegem? Cum facem să-i înțelegem dincolo de cuvinte?
Dincolo de a auzi, a asculta și a înțelege este a simți. Oamenii, natura, vietățile.
Tot ce este viu.
Foto credit: Vasile Preda.
A simți.