Kramer contra Kramer

Kramer vs. Kramer, din 1979, cu Dustin Hoffman și Meryl Streep, este un film despre cum e să fi părinte, despre o familie. L-am văzut de curând a doua oară. Sau a treia.

Ea pleacă.

Povestea pe scurt: cuplu tânăr din Statele Unite, căsătoriți, au un băiat de 5 ani, el dornic să facă carieră, ea sătulă de a avea rol exclusiv de mamă. Ea pleacă de acasă în căutarea vocației lăsându-l pe tătic să se ocupe și de copil și de carieră.

Dincolo de aspectele tragi-comice – dar pline de învățăminte – ale unui tată care nu are habar cum să crească un copil, am realizat cât de mare este puterea de adaptare a unui om care își iubește copilul. A unui tată. Aparent mai puțin firesc sau promovat, un om de gen masculin este capabil să crească singur un copil, să-i ofere afecțiune, să-i pună limite, să se transforme în adultul care nu știa că poate fi.

Plecarea ei l-a transformat pe el în tatăl de care avea nevoie copilul lui. În varianta ideală – care nu se întâmplă în film – mama ar fi revenit lângă ei și astfel ar fi avut cu toții o senzațională experiență de învățare. Și o viață mai completă.

Tot răul spre bine.

Totul e ciclic pe lumea asta. Ritmul naturii este supremul exemplu. Un ciclu în continuă transformare. Un perpetuu al acțiunii și reacțiunii unde nu există bine sau rău, unde există experiență și adaptare, experiență și învățare, experiență și cunoaștere. Șirul continuu de experiențe reprezintă oportunități în calea noastră, oportunități din care ne putem lua resursele unei transformări existențiale, oportunități de a fi mai bine.

Mai bine? Decât ce? Poate răul sau binele nici măcar nu există. Poate sunt doar două noțiuni inventate pentru a clasifica acțiuni, oameni, păreri, fapte. Poate nesiguranța existenței ne face să apelăm la aceste noțiuni, satisfacerea nevoii de a conduce, a judeca, a reitera, de a domina.

Religia, cultura, normele sociale sunt cele care spun ce e bine și ce e rău. Dar tu, ființa cu trăiri contradictorii, cu secrete, cu așteptări de integrare, dezvoltare, iubire…tu ce spui? Ai curaj să ridici capul și să spui: eu nu vreau să fiu doar o mamă? Ai curajul să pleci?

A fi părinte.

De ceva vreme trăiesc conștient și observ că un părinte sau ambii părinți sunt copii preadevreme îmbătrâniți, plini de responsabilități și griji, plini de vise puse în așteptare. Observ și părinții care se simt încurcați de copiii lor, care-i consideră o povară, care își varsă neîmplinirea în direcția lor. Mai sunt și părinții dornici să-și împlinească visele, care-și încurajează copiii să viseze, care au timp, care sunt disponibili, părinții care înțeleg că reușita emoțională este calea către împlinirea existențială.

Toți putem fi părinți.

Mame sau tați. Singuri sau împreună. Cu același partener sau cu altul. Crescând copiii noștri sau ai altora. Putem hrăni, îngriji, proteja și încuraja orice ființă. Putem iubi oferind timp, atenție și afecțiune.

Privind în ochii celuilalt. Vorbind. Îmbrățișând.

Foto credit: Vasile Preda.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *